Ceva...

Realitatea nu poarte sa inceteze doar pentru simplul fapt ca o ignoram.

Te urasc Fat-Frumos, te urasc.

Un nou inceput sau poate doar...

Vroiam sa evadez de acolo. Nu stiam cum, dar picaturile de ploaie deveneau tot mai grele in fata ochilor mei inmarmuriti. Trebuia sa scap de toate grijile acelea, de toate obligatiile la care ma invoisem sa le indeplinesc  pentru ca ele ma depaseau…pentru ca existau acele momente in care ma infruntam mai mult cu mine insami decat cu problemele in sine… Pana la urma, am ajuns la o concluzie: nu stiam ce cale sa urmez. Bineinteles, erau Binele si Raul care gravitau agitat in jurul meu, dar mai presus de ele, era inganarea sufletului meu…Constiinta parca ar fi vrut sa imi sopteasca ceva…dar a sunat mai mult ca un ecou in adancul fiintei mele. Am inceput sa plutesc...sa imi fixez privirea spre albastrul intens ce era deasupra mea, si visam...era atat de frumos sa iti imaginezi refugiul ideal, un colt ferit de lume, un colt mai pur, nestrabatut de noi, oamenii, muritori uitati de lume. Eram inghetata. Inauntru. Pierdusem orice fel de expresie, sentimentele nu le mai puteam trai cu adevarat, ma inchisesem in launtrul meu si ma tot macinam. Mereu reveneam la aceiasi intrebare „Ce cale sa urmez?”. Poate trebuia sa suport in continuare totul, sa tac si sa inghit mizeriile de zi cu zi ce pareau sa ma secatuiasca din ce in ce mai mult. Sau poate imi fauream un nou destin...unul macar cu mai putina durere. Simteam cateodata ca nu mai aveam pentru cine sa mai traiesc...si atunci lacrimile imi inghetau si cadeau grele, ramanand fara suflare, fara glas. Eram singura...sufletul meu plangea in singuratatea apasatoare si nimeni nu venea sa-i stearga suferinta cea pe care nu am afisat-o niciodata nimanui. Si poate ca totul se degradase...poate pentru ca singura persoana care m-a inteles vreodata  a disparut pentru totdeauna fara ca macar sa-mi iau „Adio!...”. Incep sa cred ca asta e soarta pe care o merit, ca asa am fost eu menita...sa sufar si sa  ratacesc in propriul adanc lipsit de identitate. Dar taceam. Nu ziceam nimic...nu aveam cum sa ies din etapa aceea existentiala in felul adoptat de mine. Cateodata eram cu adevarat timida...si aveam un fel de noduri in gat cand era momentul sa fac decizii cu adevarat importante. Dar nu puteam.... Trebuia sa aleg ceea ce imi dicta lumea aceea moarta si ceea ce stiam ca e bine, dar vroiam, de fapt, sa aleg calea pe care mi-o doream eu...adica un alt fel de drum, unul mai intortocheat, poate mai dificil, dar care stiam sigur unde ma va duce, stiam sigur ca ma va duce la fericire.

Zapada.

M-am saturat de lumina asta stravezie, de cerul inghetat ce tot scutura mii de cristale prin parul meu moale si castaniu. E iarna. Inainte iubeam scartaitul omatului sub picioare, coroanele ce-si etalau albul luxuriant in razele palide ale sferei rosiatice, dar acum totul se transformase iremediabil intr-un peisaj morbid, uneori grotesc. Era exact ca in realitate. Totul reflecta cu precizie lucrurile putin spus ciudate ce mi se intamplasera in ultima vreme. Simteam un usor sentiment de compatimire, imi era mila de cum ajunsesem. Pierdusem tot…increderea, respectul si iubirea. Ma simteam ca si cum ratasem viata si nu mai era cale de intoarcere. O lacrima mi-a alunecat pe obrazul inghetat si se scurse rapid de pe chipul meu impenetrabil. Eram fara expresie. Goala-era singurul cuvant care ma descria in momentele acelea in care nici eu nu ma mai intelegeam. Toate clipele indepartate in care simtisem caldura arzatoare a iubirii erau acum simple amintiri de imi injunghiau sufletul indurerat ca niste cutite taioase. Trebuia sa depasesc totul. Dar nu mai era nimic sa ma motiveze sa continui sa traiesc in mizeria de zi cu zi, in suferinta deplina ce devenise o rutina, in peisajul de plumb ce-l regaseam pretutindeni.

Amurg

Priveam din departare linia rosiatica cu dungi purpurii ce se afla in zare. Soarele capatase raze usor sangerii, ce pictau cerul inca senin. Una din razele lui pale m-a binecuvantat cu aurul ei pur, caldura sa inca mai radia asupra trupului meu firav ce statea incremenit, parca hipnotizat de peisajul usor morbid. Totul devenise purpuriu, culoare ce-mi dadea fiori, dar ma regaseam in ea. Totusi, gandurile mele si visele, idelurile si sperantele, coborau usor-usor, odata cu astrul in jurul caruia gravita simpla mea viata. El devenea tot mai intunecat. Desavarsire… Am inchis ochii. Traiam intr-o lume perfecta, gasisem in sfarsit acel colt inedit ce ma facea sa imi doresc sa imi mai continui entuziasmata existenta. Dar nu! Decisiesem deja. Aveam sa vad pentru ultima oara razele de sange ale soarelui plapand Aveam sa cunosc linistea, sa ma odihnesc pururi, sa zbor , sa plutesc spre eter…Nu mai stiam nimic, si m-am intors acasa. Ce gol, ce ruina in amurg- amurgul galben ma apasa cu lacrimi ce nu mai puteau curge din ochii lipsiti de expresie sa alunece pe obrajii fara culoare, pe pielea inghetata pe veci. Lacrimile mari de sange curgeau pe frunzele de pe ramuri- si insangerat era acel amurg…patrundea incet prin mine. De sange urca luna, de sange pare lacul si eu adorm…
Am ajuns. Da…totul e asa cum planuisem. Orchestra incepuse cu o indignare gratioasa Salonul alb visa cu roze albe- un vals de voaluri albe… spatiu infinit de o tristete armonioasa pe care aveam sa o simt… In aurora plina de sarutari ma impacasem in sfarsit cu mine. Larg, miniatura de vremuri viitoare…

Trezirea.

Era bezna. Doar lumina purpurie a lampii mai radia pe alocuri in camera intunecata. Nu stiam unde sunt. Dar mai ales, nu stiam ce sunt. Simteam o ciudata stare de echilibru in inima mea care pulsa neincetat de durere. Nu … nu puteam sa fi murit! Stiam ca doar moartea e plictiseala si monotonie. Doar seva creatiei, parfumul dulce al rozelor pe care se preling lacrimile de cristal al rouei inca mai existau in imaginatia mea. Ele erau rupturi frante de ici de colo, imbinate in decorul inefabil. Traisem acolo. Stiam ca simtisem caldura adevarata a iubirii, traisem sentimentul de implinire, gustasem viata asa cum era ea.

Inchid ochii.  Mii de imagini, de amintiri erau ca niste stelute ce imi dadeau o misterioasa stare de liniste. Imi imaginez viata, lumina ce se revarsa asupra izvorului de efluvii. Era mai mult decat imaginatie … eram eu, scaldandu-ma in catifeaua de alb pur a trandafirilor. Nu! Nu putea fi doar un vis. Intr-adevar, amintirile pluteau in infinitul incetosat al mintii mele, al launtrului meu atat de tulburat. Brusc, o lumina pala patrunde in interiorul odaii. Usa este deschisa, iar scartaitul acesteia ma infiora. Eram straina. Poate o intrusa in tot acel spatiu necunoscut mie.

Deodata, se auzi o voce ragusita. Am inceput sa tremur.

 .

TO BE CONTINUED...