Vroiam sa evadez de acolo. Nu stiam cum, dar picaturile de ploaie deveneau tot mai grele in fata ochilor mei inmarmuriti. Trebuia sa scap de toate grijile acelea, de toate obligatiile la care ma invoisem sa le indeplinesc pentru ca ele ma depaseau…pentru ca existau acele momente in care ma infruntam mai mult cu mine insami decat cu problemele in sine… Pana la urma, am ajuns la o concluzie: nu stiam ce cale sa urmez. Bineinteles, erau Binele si Raul care gravitau agitat in jurul meu, dar mai presus de ele, era inganarea sufletului meu…Constiinta parca ar fi vrut sa imi sopteasca ceva…dar a sunat mai mult ca un ecou in adancul fiintei mele. Am inceput sa plutesc...sa imi fixez privirea spre albastrul intens ce era deasupra mea, si visam...era atat de frumos sa iti imaginezi refugiul ideal, un colt ferit de lume, un colt mai pur, nestrabatut de noi, oamenii, muritori uitati de lume. Eram inghetata. Inauntru. Pierdusem orice fel de expresie, sentimentele nu le mai puteam trai cu adevarat, ma inchisesem in launtrul meu si ma tot macinam. Mereu reveneam la aceiasi intrebare „Ce cale sa urmez?”. Poate trebuia sa suport in continuare totul, sa tac si sa inghit mizeriile de zi cu zi ce pareau sa ma secatuiasca din ce in ce mai mult. Sau poate imi fauream un nou destin...unul macar cu mai putina durere. Simteam cateodata ca nu mai aveam pentru cine sa mai traiesc...si atunci lacrimile imi inghetau si cadeau grele, ramanand fara suflare, fara glas. Eram singura...sufletul meu plangea in singuratatea apasatoare si nimeni nu venea sa-i stearga suferinta cea pe care nu am afisat-o niciodata nimanui. Si poate ca totul se degradase...poate pentru ca singura persoana care m-a inteles vreodata a disparut pentru totdeauna fara ca macar sa-mi iau „Adio!...”. Incep sa cred ca asta e soarta pe care o merit, ca asa am fost eu menita...sa sufar si sa ratacesc in propriul adanc lipsit de identitate. Dar taceam. Nu ziceam nimic...nu aveam cum sa ies din etapa aceea existentiala in felul adoptat de mine. Cateodata eram cu adevarat timida...si aveam un fel de noduri in gat cand era momentul sa fac decizii cu adevarat importante. Dar nu puteam.... Trebuia sa aleg ceea ce imi dicta lumea aceea moarta si ceea ce stiam ca e bine, dar vroiam, de fapt, sa aleg calea pe care mi-o doream eu...adica un alt fel de drum, unul mai intortocheat, poate mai dificil, dar care stiam sigur unde ma va duce, stiam sigur ca ma va duce la fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu