Zapada.

M-am saturat de lumina asta stravezie, de cerul inghetat ce tot scutura mii de cristale prin parul meu moale si castaniu. E iarna. Inainte iubeam scartaitul omatului sub picioare, coroanele ce-si etalau albul luxuriant in razele palide ale sferei rosiatice, dar acum totul se transformase iremediabil intr-un peisaj morbid, uneori grotesc. Era exact ca in realitate. Totul reflecta cu precizie lucrurile putin spus ciudate ce mi se intamplasera in ultima vreme. Simteam un usor sentiment de compatimire, imi era mila de cum ajunsesem. Pierdusem tot…increderea, respectul si iubirea. Ma simteam ca si cum ratasem viata si nu mai era cale de intoarcere. O lacrima mi-a alunecat pe obrazul inghetat si se scurse rapid de pe chipul meu impenetrabil. Eram fara expresie. Goala-era singurul cuvant care ma descria in momentele acelea in care nici eu nu ma mai intelegeam. Toate clipele indepartate in care simtisem caldura arzatoare a iubirii erau acum simple amintiri de imi injunghiau sufletul indurerat ca niste cutite taioase. Trebuia sa depasesc totul. Dar nu mai era nimic sa ma motiveze sa continui sa traiesc in mizeria de zi cu zi, in suferinta deplina ce devenise o rutina, in peisajul de plumb ce-l regaseam pretutindeni.