Amurg

Priveam din departare linia rosiatica cu dungi purpurii ce se afla in zare. Soarele capatase raze usor sangerii, ce pictau cerul inca senin. Una din razele lui pale m-a binecuvantat cu aurul ei pur, caldura sa inca mai radia asupra trupului meu firav ce statea incremenit, parca hipnotizat de peisajul usor morbid. Totul devenise purpuriu, culoare ce-mi dadea fiori, dar ma regaseam in ea. Totusi, gandurile mele si visele, idelurile si sperantele, coborau usor-usor, odata cu astrul in jurul caruia gravita simpla mea viata. El devenea tot mai intunecat. Desavarsire… Am inchis ochii. Traiam intr-o lume perfecta, gasisem in sfarsit acel colt inedit ce ma facea sa imi doresc sa imi mai continui entuziasmata existenta. Dar nu! Decisiesem deja. Aveam sa vad pentru ultima oara razele de sange ale soarelui plapand Aveam sa cunosc linistea, sa ma odihnesc pururi, sa zbor , sa plutesc spre eter…Nu mai stiam nimic, si m-am intors acasa. Ce gol, ce ruina in amurg- amurgul galben ma apasa cu lacrimi ce nu mai puteau curge din ochii lipsiti de expresie sa alunece pe obrajii fara culoare, pe pielea inghetata pe veci. Lacrimile mari de sange curgeau pe frunzele de pe ramuri- si insangerat era acel amurg…patrundea incet prin mine. De sange urca luna, de sange pare lacul si eu adorm…
Am ajuns. Da…totul e asa cum planuisem. Orchestra incepuse cu o indignare gratioasa Salonul alb visa cu roze albe- un vals de voaluri albe… spatiu infinit de o tristete armonioasa pe care aveam sa o simt… In aurora plina de sarutari ma impacasem in sfarsit cu mine. Larg, miniatura de vremuri viitoare…